De Emanuel Bădescu, Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei Române
La un kilometru de Piaţa Unirii, pe Calea Şerban Vodă, o clădire istorică trage să moară. „Graţie” ignoranţei crase şi a mafiei imobiliare nu este un caz aparte, ci unul special, clădirea la care mă refer adăpostind vreme de câţiva ani primul Senat al României, instituţie determinantă pentru existenţa şi funcţionalitatea unui regim democratic!
Istoria acestei case ar trebui să fie scrisă abia după un studiu arheologic, fiindcă, urmărind harta lui Borroczyn, vom observa doar conturul, nu şi clădirea, însă, cam un metru de la sol, „conturul” este format din cărămizi subţiri, ce pot fi de la începutul secolului al XIX-lea sau dinainte. Locul în 1846 îi aparţinea lui Mustakov, probabil acel Ivancea Mustakov care deţinea hanul din dreptul bisericii Sf. Anton ce va fi distrus de incendiul din 1847. Pare că acest ofiţer al armatei ţariste cu nume bulgăresc, venit după 1830, intenţiona să se stabilească în Bucureşti, dar după distrugerea hanului, principala sursă de venit, a renunţat la idee, şi-a vândut rând pe rând proprietăţile şi a părăsit oraşul la izbucnirea războiului Crimeii.
Sperie-Peşte
Proprietar a ajuns un negustor de peşte, căruia i se spunea „Sperie-Peşte”, suficient de bogat pentru a călători până în Ţara Sfântă. El a ridicat pe vechea temelie o casă mai mult triunghiulară decât rombică, cu un cat şi subsol, având pe două laturi, cele dinspre Podul Beilicului şi al unei uliţe ce nu şi-a schimbat traseul până astăzi, câte şapte ferestre la parter şi alte şapte la subsol. Colţul la stradă avea o singură fereastră mare, la parter. Intrarea se făcea prin curte, de-o parte şi de alta a scării fiind câte două ferestre la parter şi două la subsol. Interiorul, în care am intrat deseori, locuind cândva la doi paşi, era spaţios, cu un parter rombic şi un subsol labirintic. Pe alocuri se mai păstrau capitelurile originale şi câţiva stâlpi de fontă ornamentaţi.
Această clădire a fost cumpărată de stat sau luată cu chirie, nu am reuşit să-i aflu statutul, după aşa zisa lovitură de stat din 2 mai 1864, când s-a făcut de fapt nu un pas spre dictatura lui Cuza, ci un mare pas către stabilitatea sistemului democratic prin constituirea unui Corp Ponderator numit ulterior Senat. Că aşa a fost o demonstrează adoptarea lui după împlinirea celor şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan I şi înlocuirea cu prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen: dacă Senatul nu ar fi fost dorit, s-ar fi renunţat la el odată cu noua Constituţie din 1866…
Lovitura de la 2 mai a fost mai mult de ochii lumii, ca Puterile Garante să nu realizeze pasul făcut de Principate către un nou statut în Europa, mă refer îndeosebi la „Statutul desvoltător al Convenţiei de la Paris”, instituţionalizarea Senatului fiind un apendice. Aprobarea acestuia de către marile puteri a condus la imposibilitatea intervenţiei armatelor celor trei imperii înconjurătoare după 11 februarie 1866: românii aveau acum dreptul de a hotărî prin plebiscit politica internă! Frumoasă lovitură le-au dat marii paşoptişti.
Prima ședință
La prima şedinţă, ce a avut loc în 6 decembrie 1864 în casa de pa Podul Beilicului, al cărui parter a fost amenajat în formă de amfiteatru, au participat 73 de persoane, primii senatori din istoria României. În această clădire au păşit Cuza Vodă, Carol I, Kogălniceanu, fraţii Brătianu, fraţii Goleşti etc., majoritatea constructorilor României moderne.
Totuşi, fiind prea îndepărtată – conform dimensiunilor de atunci ale Capitalei – şi devenită neîncăpătoare după mărirea numărului senatorilor în 1866, s-a renunţat la ea după inaugurarea Palatului Universităţii în 1869, în care a fost amenajată special pentru şedinţele Senatului o sală de la parter, pe colţul cu strada Academiei. Acolo a funcţionat până în decembrie 1920, când teroristul comunist Max Goldstein a făcut să explodeze două bombe cu ceas.
Senatul a căpătat o altă sală, peste drum de Cişmigiu şi de Ministerul Lucrărilor Publice, unde a funcţionat până la desfiinţarea sa de către dictatura bolşevică la 13 iulie 1946, decretul regal fiind superfluu, Regele, ca de altfel întreaga populaţie, aflându-se la discreţia Armatei Roşii: teroarea roşie a început cu procesul intentat mareşalului Antonescu în 1945 şi s-a încheiat cu eliberarea deţinuţilor politici în 1964.
La 10 februarie 1948 „Strada Senatului” va deveni „Strada Valerian Prescurea”, nume păstrat cu sfinţenie până astăzi. Urmele trebuie şterse, nu-i aşa? Oricât am încercat să aflu destinul clădirii vechiului Senat după 1869 şi în timpurile democraţiei, nu am găsit nimic.
Perioada comunistă
În anii sistemului comunist acolo au funcţionat un atelier de argintărie şi apoi o secţie de stanţare a Cooperativei Metalica pe lângă care treceam zilnic. Chiar dacă statul îi decăzuse şi maşinile îi şubrezeau rezistenţa, bătrâna casă trăia, respira, avea un aer cât de cât îngrijit.
Acum
În anii aceştia de harababură postceauşişti a fost lăsată să moară, ca multe alte clădiri de-un leat cu ea. Ceea ce mă surprinde este lipsa de respect faţă de propria istorie a „noului Senat”. Să nu se considere urmaşul instituţiei fondată de Cuza Vodă?
