Sărbătorile de toamnă sunt cel mai important ciclu de sărbători religioase pentru poporul evreu. Acest ciclu începe cu Rosh Hashana – Anul Nou (în ebraică “rosh”= cap, “shana”= an), sărbătorit la 1 Tishrei după calendarul evreiesc, socotit de la crearea lumii (crearea lui Adam s-a calculat a fi fost în 7 octombrie 3761 înaintea erei noastre).
Anul Nou Evreiesc 5772/5773 a început în seara de 16 septembrie 2012 (o zi a Calendarului Evreiesc începe odată cu apariţia stelelor pe cer şi se încheie în seara următoare, odată cu apariţia stelelor pe cer).
De Rosh Hashana se mănâncă mere și pâine înmuiată în miere de albine, simbolizând speranța într-un nou an dulce. Salutul obișnuit al evreilor în această perioadă este ”Shana Tova!” (în ebraică ”shana” = an; ”tova” = bun), adică ”Să ai un an bun!”
Bucureşti, 1 tishrei 5773
În anii 80, m-a atras o carte cu ilustraţii foarte originale: Foc în Hanul cu Tei. Romanul înfăţişa o lume aparte, pentru un adolescent din Focşanii de dinainte de revoluţia din 89, o lume de-a dreptul exotică mai ales prin numele personajelor. Nu înţelegeam eu pe atunci onomastică evreiască, ştiam doar că Itzic e un personaj de bancuri, habar n-aveam că asta e sinonim cu Isac şi că acesta are origini evreieşti; Ficu era şi numele unui nene care-mi aducea guma de mestecat Elite din Palestina sau Israel, nu-mi era clar nici asta; nici prin gând nu-mi trecea că Ioaina şi Mehala sunt nume româneşti cu inflexiunile unei pronunţii „evreieşti”, după cum nu pricepeam deloc de ce pe băiatul doamnei Ruth, vecina mea, îl cheamă Eleonard, iar doamna Ruth însăşi era ştiută mai mult ca Rodica. Din poveştile cu evrei ale vecinului meu Nicu nu înţelegeam cum câştiga el bani în copilărie aprinzând focul sâmbăta în casele evreilor de pe strada Mare.
Venit la Bucureşti la facultate la sfârşitul anilor 80 am început să aflu puţin câte puţin din istoria şi tradiţiile evreieşti care, în România comunistă, mie îmi ţineau loc de mitul american. În anii 2000 viaţa a făcut să capăt rude printre evrei şi am început să înţeleg în sfârşit câte ceva din trecutul şi prezentul acestui popor, despre istoria lor în România:
În Bucureştiul dintre cele două războaie mondiale trăiau peste 100,000 de evei, majoritatea în zona Dudesti-Vacaresti, Moşilor, Sf Vineri, unde fiinţau un număr mare de instituţii evreieşti: 1 teatru, 2 spitale, 4 şcoli primare, 4 licee, mult peste 15 sinagogi şi case de rugăciune,inclusiv impunătorul Templu Coral şi Sinagoga Mare.
Matei Wolff, trecut de 80 de ani, care a locuit vreo 30 de ani în mahalaua evreiască a Dudeștiului (între Sfânta Vineri şi Piaţa Muncii), cartier de oameni modeşti şi muncitori, îşi aminteşte: “ pentru sărbătorile de toamnă părinţii îşi rezervau locuri la sinagoga Baron Hirsh din str Bradului, imediat după sinagoga Bună Credinţă a tinichigiilor. În timp ce părinţii erau la rugăciune, noi, cei trei fraţi, împreună cu alţi prieteni , jucam în curtea sinagogii <<nucile pe scândura în diagonală>> (un fel de popice cu nuci). După război, când eram deja bărbaţi tineri , în serile de Rosh Hashana şi Yom Kipur veneam toţi trei de la serviciu la sinagogă pentru a-i felicita, pe tata la parter, iar pe mama la etaj (zona femeilor), mama era tare fericită şi se mândrea cu cei trei brazi ai ei.”
Sica Marcovici , acum în vârstă de 92 de ani, plecat la Tel Aviv după 75 de ani trăiţi la Drăgăşani şi Bucureşti mi-a spus doar atât: „la vârsta mea nu aş mai avea vreme să–ţi povestesc toată viaţa din România, ascultă mai bine cântecul idish Rumania, Rumania: Carnatzl, mamalige, pastramele, vain ! Hay digadi dăm!” (http://www.youtube.com/watch?v=vuj-qjyUjxY)
Aşa că pe 16 septembrie 2012 mi-am luat inima în dinţi şi aparatul foto în mâna şi am pornit spre Sinagoga Mare, din spatele magazinului Unirea, unde avea să se celebreze Rosh Hashana, anul nou evreiesc 5773 (de la facerea lumii, după Vechiul Testament).
După o scurtă parlamentare cu militarii echipei Antitero, care mi-au atras atenţia să nu îndrept brusc camera spre ei, i-am urat „Shana Tova!” lui Rabbi Rafael Shaffer, care tocmai sosea la sinagogă şi l-am rugat să-mi permită să fac câteva fotografii: “până la şi un sfert, te rog, atunci începem slujba şi nu mai e voie”.
Nici n-am ştiut ce să fac mai întâi: să contemplu această față a unui Bucureşti parcă de altădată, cu o lume cumva trecută, prin dimensiunile şi aparenta izolare, dar la fel de fascinantă pentru mine şi după 30 de ani de la Foc în Hanul cu Tei? Să ascult discuţiile prieteneşti ale unui domn în vârstă, aveam să aflu că-l cheamă Segall, despre urările tradiţionale, argumentate cu citate din cărţi vechi, ori chestiuni mai complicate, susţinute de învăţăturile lui Maimonide? Să rememorez întâmplări de acum 20 de ani împreună cu Neta, pe care-l cunoscusem conjunctural în 1993 şi nici nu-l mai văzusem de atunci, să povestesc domnului Vainer pe care-l ştiam de la televizor, despre ce mai fac cunoştinţele comune de la Tel Aviv sau să fac poze, deşi mi se muiau mâinile la vederea imaginilor din timpul holocaustului, expuse pe pereţi...
Deodată se făcu linişte, şi lumea începu să se organizeze: bărbaţii în stânga, femeile în dreapta, separaţi de o cortină. Mă pregăteam să strâng trusa foto, conform înţelegerii cu rabinul, când l-am văzut pe un puşti evreu zbughind-o de lângă tatăl său şi trecând dincolo de cortină pentru a mai schimba o privire cu sora lui, înainte de a se întoarce la locul destinat bărbaţilor. Am avut timp să trag un singur cadru şi slujba a început.
Nu sunt religios defel, în bisericile de orice confesiune sunt mai degrabă atras de tradiţii decât de canoane religioase, de aceea când rabinul mi-a spus să nu mai fac fotografii în curtea sinagogii, n-am înţeles (iarăşi!) despre ce e vorba dar i-am mulţumit că mi-a tras atenţia:”Ia uite, domnule, eu îl cert şi el îmi mulţumeşte!”
La plecare, după ce am mâncat tradiţionalele mere cu miere, privind la umbrele golemice ale celor care se risipeau în noapte, mă tot gândeam: e o parte a Bucureştiului care se destramă, ori una care dimpotrivă, rezistă dar este tot mai puţin vizibilă printr-o integrare modernistă? E o comunitate închisă ori noi suntem o lume care ignorăm accesul în alte comunităţi, mulţumiţi cu ceea ce este deja asimilat în viaţa noastră rutinieră, încrezându-ne în libertatea iluzorie a unui spaţiu mai familiar nouă?
După o săptămână i-am dus rabinului câteva fotografii s-a uitat lung la una dintre ele şi mi-a zis: “aici începusem să vorbesc deja, era trecut de şi un sfert...” să-mi ierţi ignoranta, Rabbi!
