De Alina Pavelescu, Director Adjunct Arhivele Naționale ale României
„O fotografie face cât o mie de cuvinte”
De atâtea ori am auzit de-a lungul vieții această expresie, încât am încetat de mult să mă mai gândesc la ea, așa cum nimeni nu se mai gândește cu adevărat la locurile comune.
Și totuși, o carte recentă, dăruită cu generozitate de prietenul Andrei Bîrsan, m-a făcut să reflectez cu adevărat la sus-menționata asertiune. E vorba de albumul Anii’80, o inspirată autobiografie vizuală, care readuce în memoria generației noastre un univers, poate deja străin tinerilor de azi, dar încă foarte viu în memoria celor ce i-am fost actori, spectatori, iar mai spre sfârșit și demolatori.
Încercați să faceți împreună cu mine acest exercițiu, pe care francezii îl numesc inspirat „lucrarea memoriei”.
Pe vremea când aparatele Kodak ne însoțeau cu fidelitate în excursie, la ceaiuri sau la banchetele de sfârșit de liceu, când fotograful era un personaj nelipsit de la marile momente ale vieții noastre, iar „selfiurile” aveau alt dichis decât cel de azi, primul lucru la care te uitai atunci când „scoteai” fotografiile de la developat erau chipurile. Tu, prietenii, colegii, freza dată cu gel, coafurile fetelor, dacă te-a „prins” cu ochii închiși sau cu un rânjet nepotrivit pe figură, daca se vede că băuseși cam mult, dacă arăți destul de slabă, frumoasă, cuceritoare, dacă „dai bine” la dans sau alături de alesul inimii. Un exercițiu de narcisism propriu ființei umane căci, să fim cinstiți, Facebook nu a inventat nimic, doar ne-a ajutat să ne satisfacem mai ușor slăbiciunile.
Devenim istorie
Apoi fotografiile au ajuns într-un sertar și timp de zece ani nu ne-am mai gândit la ele. Intre timp ne-am luat o slujbă serioasă, ne-am căsătorit, poate că avem și copii. În orice caz, un regim politic a căzut, o epocă istorică s-a încheiat sub ochii noștri și deja am intrat pe nesimțite într-o alta, nouă, încă necunoscută. Scoatem pozele din sertar și le privim din nou. Suntem aceiași - cel puțin așa ne place să credem- dar ochii noștri nu mai privesc la fel. Acum vedem detaliile de care, la momentul zero al fotografiei, nici măcar nu ne preocupam, erau partea firească a cotidianului nostru. Vedem ce ciudat arătam cu toții în uniformele alea albastre, ce bentițe ridicole aveau fetele si uite că pișicherul de fotograf ne-a prins fix sub poza lu’ „tovarășu”. Vedem rochiile mini sau cloș, pantalonii evazați, jeansii trași parcă la indigo, pantofii cu forme pătrățoase. Vedem strada cu asfaltul încă negăurit, mașinile – miticul Trabant, fâșneața Dacie 1300 – vedem cenușiul clădirilor și reclama la Dero de pe ASE, ici-colo câte o coadă la alimente sau o doamnă cărând sacoșe grele, semnul distinctiv al epocii. Realizăm că am făcut totuși niște pași prin istorie. Lumea zgomotoasă de azi, cu mașinile multe și rapide, cu reclamele colorate, cu adolescenții îmbrăcați fistichiu în haine la care noi nici nu îndrăzneam să visăm când eram ca ei, cu supermarketurile doldora de toate ingredientele fericirii consumeriste, ei bine, această lume a noastră s-a transformat între timp în altceva decât „lumea noastră” de atunci.
Așa începem să ne dăm seama că devenim inevitabil istorie, privind la propriile poze vechi.
Mai există și un al treilea timp al fotografiei, acela în care o vom privi cu ochi încă mai înțelepți, alături de nepoții noștri. Iar ei ne vor întreba cine era ciudatul ăla din tablou și de ce, la urma urmei, țineam tabloul agățat în fața clasei, de ce eram îmbrăcați toți în aceeași uniformă, ce era petecul dreptunghiular de textilă de pe mâneca noastră, la ce servea o matricola, cum suna muzica la Kashtan, dar benzile, cum se derulau benzile la mână? Și cum de îndrăzneau oamenii să se urce într-un troleu ruginit, cu instalația de combustibil pe acoperiș? Și cum adică ne uitam la filme pe video? Adică nu exista internet pe atunci? Dar poza, poza însăși, de ce e decolorata? Cum se făceau pe atunci fotografiile?
În acest al treilea timp, actorul epocilor care se schimbă devine deopotrivă povestitor, martor, adică, de ce nu?, un istoric la firul ierbii. Iar fotografia din colecția personală nu mai e demult personală, ea devine mărturia aproape vie a vremii ce a trecut. Fără cuvinte, fotografia istorisește deja pentru nepoți ceea ce noi nu le-am putea spune decât într-o carte. Sau măcar în multe seri de vară, dacă vom fi reușit să-i deșurubăm din fața tabletei.
Fotografia mașină a timpului
Firește, timpul de aur al fotografiei, acela în care ea devine arhivă, document, delicată mașină a timpului, începe abia atunci când ochii noștri și memoria noastră subiectivă nu vor mai fi acolo ca să răspundă la întrebările altora. Urmașii vor trebui să se descurce singuri cu dilemele lor, cu curiozitățile lor, cu interpretarea detaliilor dintr-un cotidian care, pentru ei, nu va mai fi decât, strict, istorie. Vor face, probabil, ceea ce suntem tentați să facem și noi azi cu fotografiile de epocă: ne vor idealiza, vor presupune că eram mai fericiți, mai buni, mai generoși decât am fost de fapt și își vor dori să se fi născut și ei în vremurile noastre. Sau poate, cine știe , vor fi îngroziți de cruzimile noastre, de nepăsarea noastră față de mediul înconjurător, de intoleranța noastră față de alteritate.
Dar, pentru ca ei să știe cum am fost, este nevoie, mai înainte de orice, ca fotografia să existe, să supraviețuiască și să ajungă până acolo sub forma fericită a arhivei. Pentru că da, o fotografie face cât o mie de cuvinte. Uneori chiar cât un raft sclifosit plin ochi cu tratate de istorie.
