De Adrian Majuru, directorul Muzeului Municipiului București
Emanciparea - o poveste pierdută
A fost cândva o perioadă din viața fiecăruia dintre noi, care se numea “emancipare”. Noi am prins doar refrenul unui cântec folk după versurile lui Topârceanu, despre dorul pe care-l cuprinse pe autor, departe de oraș, după fetele emancipate de la oraș. Cuvântul acesta ciudat azi, “emancipare”, semnifică peiorativ, o persoană aflată deasupra celorlalți din generația ei, datorită palierelor culturale și educationale parcurse înaintea lor. Dar, a fost un timp, când acest fel de a fi, a avut consistență juridică iar începutul acestei povești pierdute a fost din vremea vestitului Vodă Calimah.
În primul Cod Civil, din 1859-1860, la capitolul dedicat emancipării, aflăm întreaga radiografie juridică prin care un minor intra în drepturile sale recunoscute de legea civilă. Astfel „minorul se emancipează de drept prin căsătorie”. Dacă se întâmplă să fie necăsătorit după 14 ani, minorul „putea fi emancipat de către tatăl său, sau în lipsa tatălui, de către mama sa, când va fi îndeplinit 18 ani ai vîrstei sale”. În cazul unui tutorat, minorul putea fi declarat emancipat „numai după ce va fi împlinit vârsta de 20 de ani, și dacă consiliul de familie va găsi de cuviință”.
Emanciparea nu însemna și majorat.
Acesta din urmă se socotea la vârsta de 21 de ani, pentru ambele sexe. Această vârstă a fost confirmată pentru majorat și de legea din 30 aprilie 1949, lege care însă desființa capitolul emancipării.
Minorul emancipat avea și unele drepturi față de minorii de astăzi, pentru vârstele de la 14 la 21 de ani, înainte de 1949. Emanciparea îi oferea dreptul de a face chiar și comerț, „socotindu-se ca major, pentru faptele câte privesc la comerțul său”. El va putea arenda sau închiria nemișcătoarea sa avere pe maximum cinci ani. El avea dreptul să-și strângă veniturile sau să „facă orice act privitor numai la o pură administrare a averii sale, întocmai ca un major”.
Mai mult, în urmă cu două sute de ani, fiul care moștenea o sumă de bani, sau o moștenire de orice fel, deși minor, putea „să întrebuințeze neoprit acele câștigate prin însăși a sa silință; asemine și câte i s-au dat spre întrebuințare, după ce au ajuns în sprevrâsnicie”. Chiar dacă tatăl administra moștenirea până la majoratul copilului, „rămân însă veniturile pentru creșterea lui și nu este iertat creditorilor tatălui să se atingă de aceste venituri spre păgubirea fiului”.
Sprevârstnicie
Copii aveau însă un drept recunoscut de pravile, care apare și în Codul Calimach la începtul secolului al XIX-lea. Copilul nemulțumit de orientarea profesională oferită sau forțată de părinte, o putea schimba radical către „sprevârstnicie”. În lege se spunea: „tatăl poate da creștere fiului său celui nevârstnic, potrivită cu rangul, starea și chipul vieții, ce va socoti de cuviință; agiungând însă fiul la sprevârstnicie, dacă el nu va fi mulțămit cu chipul acela și va descoperi tatălui său dorința ce are cătră vreun altfeliu de chip spre petrecerea vieții sale, mai potrivită cu plecarea inimii și cu puterile lui, și nu va fi putând câștiga dorința sa de la părinți, este slobod să facă cererea sa la cuviincioasa judecătorie”. Așadar, dacă părinții te vroiau simigiu iar tu doreai să devii diac de cancelarie, pe la vârsta de 14 ani puteai cere părinților sprijin pentru reorientarea ta profesională. Dacă refuzau și continuau să te forțeze în meseria simigeriei, aveai dreptul să accesezi „cuviincioasa judecătorie”. Iată un drept al copilului, care ar merită readus în actualitate.
Minorul emancipat nu era totuși de capul lui, tutela părintească sau a tutorelui, era înlocuită de un curator numit de consiliul de familie, curator care-l va supraveghea pe minor până la vârsta majoratului.
Anii comunismului
Anii 1948-1952 au însemnat o nouă constituție dar și un alt Cod Civil. De atunci vârsta majoratului a coborât la 18 ani, cea mai redusă din istoria noastră, anulându-se perioada de tranzit, de așteptare, de acomodare cu responsabilitățile vieții de adult. Multe dintre deraierile temperamentale sau și comportamentale de la o generație la alta, vin din acest neajuns, al eliminărilor de etape cuprinse oricum în jocul biologic al vârstelor.
