Meşteşugarii oraşului
Era 2009, început de Mai, aveam în faţă o listă cu propuneri de proiecte fotografice personale – ţin minte că am inceput s-o răsfoiesc dar nu am ajuns la capăt, m-a interupt un gând: doream să merg să văd şi să cunosc câţiva dintre meştesugarii oraşului ăsta
In următoarele trei luni, atât eu, cât şi colegul meu, Alexandru Roşu, aveam să ne găsim câteva ore de umblat prin oraş, căutând meşteşuguri si oameni care le practică si schimbând câteva vorbe şi ceva mai multe priviri – unele intermediate de prisme, lentile şi oglinzi – cu ei.
Astăzi vă scriu câteva rânduri despre doamna Maria Rădulescu; pe dânsa o veţi găsi intr-o ipsoserie undeva în apropierea intersecţiei străzilor Griviţei şi Mircea Vulcănescu, peste drum de Facultatea de Arte, unde câţiva studenţi, incă se mai bucură să facă un atelier in prezenţa dânsei .
Maria Rădulescu - ipsosar
Ipsoseria pe care o conduce, a aparţinut soţului dânsei, de la care a şi învăţat meseria asta. Din 1997, insă, s-a găsit nevoită să ducă singură mai departe ceea ce începuse Gheorghe Rădulescu în urmă cu mulţi mulţi ani. Ne arată mandră, veselă dar şi cu o urmă de lacrimă in colţul ochiului, un medallion realizat de Gheorghe, în 1979, la 10 ani după ce la televizoarele americanilor se auzise în direct replica “Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire”; un alt medalion, obţinut din aceeaşi matrice a ajuns la Niel Armstrong şi mulţumirile din partea astronautului nu s-au întors rigid, numai către partid ci şi către autor.
Doamna Rădulescu ne-a primit in atelierul dânsei pentru o oră, ne-ar fi ţinut ea acolo mai mult, avea multe de povestit şi ori că vorbea despre zeiţele si zeii ale căror busturi le face zilnic, ori că ne mai spunea câte ceva despre vreun client sau vreun student pe care l-a îndrumat, o facea cu aceeaşi seninătate. Genul ăsta de francheţe l-am întâlnit la mulţi dintre cei pe care i-am văzut in lunile alea de vară, nu ştiu cum să-l calific dar ştiu că deşi am uitat multe despre atitudinea lor, cu aspectul ăsta am rămas.
Acum, suntem in 2012, mă intreb de ce am vrut atunci să-i văd şi să-i fotografiez pe oamenii ăştia? Simplu, pentru că îmi doream să cunosc câţiva dintre ei şi pentru că la vremea aia, ceva mai ignorant şi mai prost informat fiind, aveam impresia că dânşii sunt un subiect neatins (între timp, am aflat că e de domeniul obişnuitului ca la Antropologie, la facultate să se faca cercetări ce-I privesc)
Spuneţi că nu ma credeţi, că raspunsul era de fapt, unul simplu, evident şi de toţi stiut? Spuneţi că meseriile lor dispar şi asta e şi unica motivare a documentării? Nu ştiu cum să vă răspund dar vă las cu un citat din Orwell care spune câte ceva despre meseriile pe care le practicăm noi majoritatea si vă mai las şi cu promisiunea că vă voi mai scrie câteva rânduri şi despre alţi meştesugari ai Bucureştiului.
”De exemplu, Squealer susţinea că porcii depuneau eforturi uriaşe, zilnic la lucruri misteriose numite “dosare”, “rapoarte”, “note”, “memorandumuri” – adică nişte foi de hârtie care trebuiau acoperite cu un scris mărunt şi, îndată ce erau umplute în acest fel, se ardeau în sobă ” (G. Orwell – “Ferma Animalelor”).
