Un subiect de multe ori tabu incinerarea nu a avut succes în România, în Crematoriul Cenușa incinerându-se, in cei 74 de ani de funcționare, puțin peste 52.000 persoane.
Mihai Petre care a avut curiozitatea, răbdarea și măiestria să-i fotografieze toate ungherele ne povestește cum a fost la fotografiat
Castelul interzis, fascinația copilăriei pentru cei care au crescut în Tineretului.
De mic am fost interesat de crematoriul din parc, obișnuit cu fumul negru, gros, cu un miros specific, de atunci adânc întipărit în memorie, niciodată nu am avut curajul de a mă apropia când încă funcționa.
Uitându-mă în urmă peisajul era inedit, în parc copii zburdând, iar sus pe deal, pufăind greoi, dominând cartierul, crematoriul. Inițial construit în apropierea rampei de gunoi, a căzut victimă orașului în expansiune, toată zona fiind transformată în parc.
Astăzi, cu activitatea încetată, cuptoarele demult răcite, tencuiala căzută, clădirea a devenit un simplu columbar, un spațiu de stocare pentru urnele de cenușă, o bibliotecă de suflete, așteptând vremuri mai bune când poate va fi inclusă în circuitul turistic după o consolidare capitală.
Prima dată am vizitat crematoriul în decembrie 2015, între Crăciun și Revelion. Iarna soarele nu se ridică mult de la linia orizontului, nici măcar la amiază, astfel lumina poate pătrunde cu putere prin vitraliile din sala principală amplificând atmosfera de solemnitate. Atunci am avut acces ca simplu vizitator la primul nivel, la care se află sala de ceremonii, și columbarele de la etaj. Locuri destul de vii, unele urne, chiar și uitate, fiind decorate cu milieuri sau flori din plastic, fie ele și prăfuite.
Singurul moment de ușoară neliniște a fost când am nimerit în camera funerară, acolo se află mesele de piatră pe care odată poposeau trupurile înainte de a începe călătoria către soarele de la demisol, salonul de incinerare, acum inaccesibil.
Se spune despre curiozitate că ar fi omorât pisica, ei bine acasă am motan, deci nu vor fi probleme. Așadar în martie 2017 am ajuns la Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane București pentru a obține autorizație de acces în toate zonele. Aceștia au aprobat cererea aproape instantaneu iar data programată era chiar ziua următoare. Inițial trebuia să fim doi fotografi dar datorită iuțelii am plecat la drum singur.
Întors, fară sa-mi dau seama am petrecut întreaga zi în crematoriu. Fie observând detalii, fie gândindu-mă la cei care odihnesc în urne, cel fel de oameni au fost, ce vieți au avut. De la copii, oameni simpli, profesori, militari, la membri ai partidului comunist, puși aproape de intrare, la loc de cinste, vizibili, parcă pentru a nu fi uitați. Câte amintiri s-au pierdut odată cu trecerea lor în neființă, câți au fost incinerați în anii '90 când, copil fiind, mă jucam în parc? Întrebări probabil irelevante.
Arhitectura ajută la întreținerea atmosferei apăsătoare prin elemente românești sau orientale. Fiecare colț parcă dorește să spună ceva. Soarele de pe ușile liftului hidraulic, tencuiala modelată cu mâinile libere, fără unelte, de pe pereții camerei funerare, un gând fiind în fiecare răsucire a degetelor pentru a creea un semn, pasărea phoenix din vitralii, spiralele din grilajul ferestrelor, sunt doar câteva detalii care sar în ochi imediat pentru a lăsa o impresie puternică, chiar și neînțelese.
Frigul pătrunzător din sala de ceremonii amintește de faptul că flăcarile s-au stins demult iar salonul de incinerare așteaptă să fie vizitat.
Salonul de incinerare.
Coborând încet treptele, atmosfera se schimbă brusc. Dacă în sala de ceremonii și columbar lumina pătrunde din belșug, aici doar niște ferestre înghesuite în spatele cuptoarelor asigură un contur elementelor, noroc cu trepiedul. Administrația m-a avertizat, toate becurile de jos sunt arse.
Inițial credeam că datorită luminii toate obiectele sunt alb negru, ei bine nu, întreaga incintă este decorată astfel. Faianța, cuptoarele, liftul care coboară trupurile, tavanul afumat, totul este alb negru, daca nu din concepție, sigur datorită timpului și uzurii.
Tot la demisol se află și spațiile de stocare pentru urnele noi cât și atelierul de inscripționare în marmură. Aici totul este blocat în timp, Parcă doar au închis ușa pentru a reveni ulterior.
Un calendar din Adesgo, că tot sunt vecini, din 1987 stă prins de ușa unui dulap, în pioneze din aceeași eră, sub el pare sa fie altul mai vechi. La fereastră altul din 1989, tot Adesgo, fabrica de peste drum.
În colțul camerei un cuier cu o poliță pe care se află o cruce și două telefoane cu disc, unul portocaliu. Cadru parcă din filmele cu închisori americane unde doar un telefon primit de la guvernator poate amâna o execuție.Pe bancul de lucru, scris pe o hârtie se vede textul ce trebuie inscripționat, cel mai ineresant, data: 1892-1989. Caiete, registre, procese verbale, tot felul de documente, lăsate în urmă. O adevărată capsulă a timpului.
Surpriza de la subsol. Cenușarul.
Credeam că asta a fost tot dar chiar înainte de plecare am observat că "fântâna" de lângă perete este de fapt o scară de acces către un nivel inferior. Aici nu mai pătrundea o geană de lumină naturală, bine că am fost inspirat să pun în rucsac o lampă cu leduri.
Mă aflam în cenușar, sub cuptoare, locul unde se adună cenușa rezultată incinerării. Cuptoarele semănând acum cu niște sobe uriașe. Imediat sub scară se afla, ce părea a fi, masa de fragmentare a resturilor rezultate incinerării, pentru o cenușă mai fină.
Plimbându-mă cu grijă, sa nu mă agăț în pânzele de păienjeni, am ajuns în spatele cuptorului, aici se afla un tomberon metalic, dinainte de '89, răsturnat. Fundul fusese mâncat de rugină, iar din el curgea un praf gri, cenușă. Ceva nu era în regulă însă mi-am amintit că aici a fost turnat și filmul "15", de Sergiu Nicolaescu, despre victimele revoluției de la Timișoara arse aici, probabil fiind recuzită de la filmări.
La acest ultim nivel în podea erau câteva guri mici de canalizare, iar în perete niște nișe de mici dimensiuni, nici vorbă de tunele mărețe.
Despre legendele urbane care bântuie internetul nu pot zice nimic. Câteva întrebări rămân totusi. Cuptoarele par a fi consolidate cu elemente de fier pe care se pot vedea caractere chirilice, cel mai probabil adăugate după război.
Tehnica foto
Îi mulțumesc lui Mihai Olaru de la Nikon România care m-a ajutat cu tehnică foto pentru acest proiect.
Fotografiile au fost realizate cu un aparat Nikon D5500 împreună cu doua obiective, un superangular AF-S DX NIKKOR 10-24mm f/3.5-4.5G ED și un AF-S DX Zoom-NIKKOR 18-135mm f/3.5-5.6G IF-ED.
Pentru anumite cadre am folosit și un Nikon Coolpix A.
Majoritatea imaginilor au fost făcute cu ajutorul unui trepied la ISO 100 și diafragmă f/8. De mare ajutor mi-a fost ecranul complet articulat al aparatului D5500.
Aici găsiți câteva panorame sferice cu diverse încăperi ale crematoriului cum ar fi Salonul de incinerare, Camera funerară, Sala de ceremonii, sau Atelierul de inscripționat urne.
Istoria Crematoriului Cenușa
Marius Rotar de la Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia, Asociația Cremaționistă Amurg din România ne va spune câteva vorbe despre Crematoriul Cenușa
25 ianuarie 1928 - inaugurarea oficială a primului crematoriu deschis într-o țară din Balcani, și, de asemenea, primul dintr-un stat cu o populație majoritar ortodoxă
Piatra de hotar în istoriei cremațiunii moderne din România poate fi considerată inaugurarea oficială a Crematoriului Cenușa de la București la 25 ianuarie 1928. Numele primei persoane incinerare n-a fost dezvăluit în acel moment, tocmai pentru a evita posibilele tensiuni, însă mai târziu acesta devenea public (Profira Feraru, casnică). Momentul a însemnat transpunerea în realitate a ideii incinerării la noi, cuprinzând totodată o serie de elemente de noutate pe plan mondial: era primul crematoriu deschis într-o țară din Balcani, și, de asemenea, primul dintr-un stat cu o populație majoritar ortodoxă (cazul Uniunii Sovietice este diferit, aici cremațiunea fiind impusă de către Stat pentru a disloca o serie de atitudini și comportamente considerate retrograde). Meritul esențial pentru această reușită a revenit cremaționiștilor români, grupați în societatea Cenușa, înfiintață la 7 martie 1923. Inițial denumită Nirvana, Societatea Cenușa grupa în rândurile ei atât personalități de prim plan ale vieții publice din România (Grigore Trancu Iași, Ion Costinescu, Radu D. Rosetti, David Emmanuel etc.), cât și persoane obișnuite, toate unite de ideea utilității publice a cremațiunii. Societatea a beneficiat de sprijinul direct al Primăriei Orașului București a cărui interes a fost evident în implementarea ideii, din două puncte de vedere: 1. Incinerarea cadavrelor persoanelor fără aparținători (incinerări sociale); 2. Rezolvarea problemei locurilor de veci.
Așadar temeiului esențial al deschiderii Crematoriului Cenușa l-a reprezentat cel al utilitarismului. Însă ideea cremațiunii n-a apărut la noi doar odată cu înființarea crematoriului Cenușa. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea o serie de personalități, mai întâi din sfera medicală, au susținut ideea, având la bază tot considerente utilitariste (teoriile miasmice). Printre aceștia s-au numărat celebrul igienist Iacob Felix, academicianul C.I. Istrati (chimist), doctorul Nicolae Minovici, dr. Athanasie Economu, poetul Iuliu Dragomirescu (care la 1905 a încercat, fără succes, să puna bazele primei societăți cremaționiste la noi), prof. univ. dr. Constatin Thiron (liderul liber cugetătorilor), poetul Mihail Codreanu, doctorii Gheorghe Vuia și Simion Stoica (în Transilvania) etc.
Construcția Crematoriului
Piatra de temelia a crematoriului a fost depusă la 8 iulie 1925, în cadrul unui ceremonii publice, actul fondator fiind semnat de către toți participanții și zidit ulterior la temelia edificiului. Construcția crematoriului a debutat în vara lui 1925, nefiind finalizată complet decât în 1934. Planurile au fost concepute inițial de către celebrul arhitect Duiliu Marcu, însă acesta nu a respectat termenii contractului cu Societatea Cenușa, ansamblul fiind finalizat cu ajutorul inginerului Mihai Popovici (secretarul Societății) și a arhitectului Ion Trăjănescu (membru al Societății).
Inițial Crematoriul s-a limitat doar la incinta propriu-zisă, ulterior adăugându-i-se un Columbar principal având două nivele. În interiorul edificiului principal a fost construită o capelă având 200 de metri pătrați, cu o cupolă susținută de arcuri de cerc având o deschizătură de nouă metri și o înălțime de 7 metri. Capela oferea 100 de locuri pe scaune, asistența totală pentru capelă și cele două galerii adiacente putând fi de 600 de persoane. Capela se completează cu un altar executat în stil bizantin și un catafalc. Incineratoarele sunt situate la subsol. Costurile totale ale edificiului s-au ridicat la 7.583.970 lei.
Datorită valorii sale din punct de vedere arhitectural cât și istoric ansamblul Crematoriului Cenușa a fost declarat ca Monument de patrimoniul, categoria A.
Reacții virulente de respingere a incinerării de către Biserica Ortodoxă Română
Transpunerea în realitate a ideii cremațiunii a determinat adoptarea unei reacții virulente de respingere a practicii de către Biserica Ortodoxă Română, prin vocea unor reprezentați marcanți (Iuliu Scriban, Dionisie Lungu, Haralambie Rovența, Ion Mihălceascu etc.) cât și prin publicațiile sale (Biserica Ortodoxă Română, Glasul Monahilor, Apostolul, Cuvânt Bun etc.). Ca urmare, în cadrul Sinodurile Bisericii Ortodoxe Române din 1928 și 1933 s-a decis refuzul oricăre asistență religioase pentru cei incinerați, preoții ortodocși care se abateau de la această decizie fiind pasibili de caterisire. Decizia a fost reafirmată în 2012 (cu unele mici modificări). Nu doar Biserica Ortodoxă Română s-a opus incinerării în epocă, ci și alte confesiuni creștine (greco-catolici: Nicolae Brânzeu, de pildă) sau reprezentanți altor religii (mozaicii).
Pe de altă parte, cremaționisții români au încercat prin toate puterile să demonstreze că între religia creștină și incinerare nu exista vreo discordanță. Astfel, aici se remarcă eforturile arhimandritului ortodox Calinic I. Popp Șerboianu (1873-1941), care dezvoltă amplu această idee, într-un ciclu de articole publicate în revista „Flacăra Sacră” (în 16 numere). Șerboianu a respins inițial ideea cremațiunii, din „neștiință”, însă ulterior a susținut-o. Datorită opțiunii sale și anumitor simpatii față de greco catolicism a fost caterisit.
Revista „Flacăra Sacră”
Între 1934 și 1941 cremaționiștii români au publicat revista „Flacăra Sacră” prin intermediul căreia au căutat să popularizare practica și să se apere în fața diverselor critici formulate. Revista cuprindea 8 pagini și, într-o anumită perioadă, a avut un tiraj lunar de 3.000 de exemplare.
Date statistice
Cât privește evoluția incinerărilor la crematoriul Cenușa se observă o creștere lentă de la 262 în primul an la 478 în 1933. La 24 decembrie 1948 Societatea Cenușa, pe baza Legilor Naționalizării, a fost dizolvată Crematoriul întrând în proprietatea Primăriei București. În prima parte a perioadei comuniste numărul incinerărilor efectuate aici scădea, pentru ca ulterior să crească atingând cifra de 1.049 în 1973 și maximul de 1.836 în 1988. După 1989, activitatea în acest crematoriul continua (cu un număr anual de peste 1.000 de incinerări), din 1996 aceasta desfășurându-se în paralel cu noul crematoriul deschis în București (Crematoriul Vitan Bârzești).
Între 1928 și 2002 aici au fost efectuate 52.390 incinerări, marea majoritate a celor incinerăți nefiind personalități publice. Totuți, o parte a elitelor românești au ales încinerarea, fiind incinerați la acest crematoriu, de pildă, peste 40 de membri ai Academiei Române.
2002 închiderea Crematoriului Cenușa
Motivația poluării a constituit argumentul principal al închiderii incineratoarelor Crematoriului Cenușa în 2002, deși mass-media a invocat și alte motive. Acualmente crematoriul funcționează prin columbariile sale, însă imobilul se află într-o stare avansată de degradare, necesitând o intervenția rapidă pentru consolidare și restaurare. Probabil, cea mai potrivită soluție în cazul său este transformarea imobilului într-un muzeu funerar sau al cremațiunii în România, în lume existând actualmente mai multe asemenea așezăminte (în SUA, Olanda, Spania, Ungaria, Austria).
În concluzie, se poate spune că ansamblul desemnat de Crematoriul Cenușa constituie o pagină extrem de relevantă nu doar din istoria sistemului funerar din țara noastră, ci și din trecutul său mult mai larg. Cercetarea sa din punct de vedere istoric, de pildă, relevă aspecte semnificative din unghi religios, politic, social sau chiar economic. Pentru acest motiv și multe altele Crematoriul Cenușa merită să fie transformat într-un muzeu.
Adresa: Calea Şerban Vodă, nr.183, sector 4, mijloacele de transport: tramvai 1, autobuz 116, 323 - Stația Adesgo
